Despre carte: 2005 / Cercetările moderne în antropologia istorică și istoria mentalităților, de regulă, lasă individul uman în afara lor. câmp de atenție. Când istoricii discută chestiunea personalității în Evul Mediu, abordarea lor rămâne elitistă și evoluționistă: ei sunt interesați exclusiv de figurile marcante ale epocii și iau în considerare problema modului în care personalitatea și individualismul s-au dezvoltat treptat pe măsură ce ne-am apropiat de vremurile moderne. Spre deosebire de aceste opinii, autorul aderă la credința că personalitatea umană a existat de-a lungul Evului Mediu, posedând, totuși, trăsături specifice care o deosebesc profund de personalitatea Renașterii. Fără a se limita la caracteristicile unor indivizi precum Abelard, Guibert din Nogent, Dante sau Petrarh, autorul caută să identifice trăsături ale conștiinței de sine personală, ale căror simptome pot fi întâlnite în toată grosimea societății. „Individualismul arhaic” este o trăsătură integrală a membrilor societății germano-scandinave din epoca păgână. Stabilirea principiului patrimonial-corporativ în epoca creștină și învățătura mândriei ca fiind cel mai grav dintre păcate au impus restricții asupra manifestărilor individualității. Astfel, este imposibil să se construiască o imagine a progresului lin al individului în epoca studiată. Potrivit autorului, problema personalității este cea care apare acum ca sarcina centrală a antropologiei istorice.http://fb2.traumlibrary.net